De la zero la infinit si inapoi/Adrian Barbu

In jurul varstei de patruzeci de ani, am primit de la Tatal meu o carte. In coperti gri, destul de voluminoasa, fara pretentii de infatisare. Atunci, eram convinsa ca timpul are rabdare, ca exista si apar cu graba alte prioritati care amana ceva ce statea cuminte si prea linistit sa-si astepte iesirea la suprafata prezentului. Am rasfoit-o superficial. Iar Tata nu m-a intrebat niciodata daca am citit-o. El isi facuse ceea ce a considerat, in structura lui profunda, de educatie germana, a fi de datoria lui. Restul nu mai depindea de el. Cu adevarat, n-am citit niciodata biografia familiei mele din perspectiva paterna. Cand el nu a mai fost, am parcurs cu lacrimi in ochi parti din cateva capitole. Zecile de intrebari care cresteau in mine nu aveau sa-si mai gaseasca raspunsul niciodata. Si m-am blocat. Ignoranta? Neputinta? Orice eticheta nu mai are niciun suport pentru un tip de ratare esentiala cu privire la devenirea eu-lui.