Deșcolarizarea României

Northrop Frye, vorbind despre o etică a schimbării , atrăgea atenția încă de la sfârșitul anilor ’60 – ani în care s-au extins la scară largă multe dintre experimentele și ingineriile sociale importate și în România după 1989 – asupra importanței protejării continuităților structurale, a liniilor de forță culturale ale unei societăți: Adevăratul fundament al acestui sentiment al continuității timpului era, cred, sentimentul continuității instituțiilor sociale. Secole la rând, omul occidental a fost sporit și civilizat de instituțiile sale: doar continuitatea națiunii, a bisericii, a clasei sale sociale, a partidului, a genealogiei sau a breslei sale dădea vieții sale o dimensiune de mai mare importanță. Pierderea încrederii în permanența acestor instituții, sau, mai degrabă, în presupunerea că sunt cumva mai bune tocmai pentru că sunt permanente, a adus după sine o criză de stranie versatilitate. Nu e o criză politică sau intelectuală, sau religioasă: e toate aceste lucruri la un loc, o criză a spiritului. […] Motorul continuității instituțiilor sociale este continuitatea cunoașterii și a procesului de învățare și, într-o epocă în care proiecțiile sociale nu se mai bucură de loialitatea nimănui, nu putem decât să ne întoarcem la această sursă a lor . Ceea ce a făcut procesul de reforme (structurale și sistemice) ale învățământului românesc a fost, într-o țară zguduită din temelii ca România trecută printr-un comunism atroce pentru continuitățile istorice și un post-comunism haotic și iconoclast, tocmai să ne rupă legătura cu acea sursă a proiecțiilor sociale/ instituțiilor permanente care e continuitatea cunoașterii și a învățării. Ne-a tăiat cu inconștiență sau cu sadism, deci, cu perversitate, ultima șansă de a redeveni o societate normală. / Mircea Platon Cartea domnului Mircea Platon este o analiză și o descriere, totodată, a mecanismului reformei permanente din învățământul românesc. Reforma permanentă este, ca și revoluția permanentă , o moștenire a comunismului progresist preluată ad litteram de noii progresiști globali și globaliști care au preluat frâiele societăților noastre. Deșcolarizarea, dezindustrializarea, deculturalizarea, decreștinarea României sunt fenomene care conduc la dezvoltarea și stabilizarea statutului de colonie nesemnificativă, producătoare de forță de muncă europeană, pe care îl are la ora actuală România. O lectură necesară. / Mihai Gheorghiu În acest demers exemplar – intitulat Deşcolari­zarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc – remarcabilul scriitor şi istoric Mircea Platon face un plonjeu erudit şi onest în trecutul învăţământului naţional românesc, aşezat în oglindă cu învăţământul supus abuziv, în ultimele trei decenii, unei serii de reforme maligne după ce – în 1990, apoi în 1994 – s-a constatat indubitabila calitate şi nivelul înalt ale educaţiei autohtone, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât aceasta a trecut – nu rareori, cu brio – prin seismele provocate de cele câteva dictaturi, reuşind performanţa de a conserva şi perpetua unicitatea şi identitatea naţiunii române, legitimate în parcursul istoric prin vârfurile şi elitele ei reale. După continua lui prefacere până la totala măcinare , adică după succesivele procese de aşa-zisă reformă de durata a circa trei decenii postdecembriste, învăţământul românesc arată ca un câmp de luptă devastat şi păzit straşnic, în continuare, de agenţi ai globalizării, fie ei străini sau români, în intenţia de a transforma definitiv şcoala românească într-un incubator de salahori globali , în condiţiile unui capitalism al dezastrelor ce şi-a lăsat inconfundabila amprentă şi asupra României (Naomi Klein, Doctrina şocului. Capitalismul dezastrelor)