Risipitorii/Marin Preda

Risipitorii (1962) reprezinta pentru Marin Preda trecerea de la stilul epic indirect la stilul relativ direct, acela care da posibilitatea autorului sa-si exprime ideile fara a utiliza doar limbajul personajelor. Prozatorul stie mai mult decat eroii sai si intervenind in dialogul cartii, devine el insusi un personaj, si anume personajul cel mai bine plasat pentru a judeca pe celelalte si a da faptelor, la urma, o viziune unitara, verosimila. [...] Risipitorii constituie si in alte privinte o carte de experiment, si faptul ca Marin Preda a dat mai multe versiuni arata ca la dificultatile demersului s-a adaugat si o nemultumire de ordin estetic fata de solutiile initiale. Asa cum se prezinta in forma finala (1969), Risipitorii este romanul unei familii si, lucru nou la Marin Preda, romanul unui sentiment. Eugen Simion Adevarul e ca Preda medita obsedant asupra posibilitatii gandirii libere; intre atatea amenintari, era nevoie - suna mesajul scriitorului - de teritoriile de rezerva ale constiintei. Intr-o vreme care proclama violenta, nu primatul valorilor, eroii lui Preda vor sa-si conserve gandirea limpede, refuzand rolul de complici ai unei Istorii frauduloase. Dar disperarea si suferinta insotesc destinul nostru, avid de a afla insule de fericire; intre retorica si realitate, intre utopie si teroare, indoctrinarea, cliseele axiomatice nasc iluzia, jocul duplicitar, simularea. Idealismul de profesie (activistul) se ciocneste cu realitatea care discrediteaza o ideologie (si o experienta sociala). Si atunci se intreaba Preda, ''in ce masura sa creada omul?''. Prins in hatisul obsesiilor si indoielilor, omul predist, penduland intre fiintarea ''in capcana'' evenimentelor si istoricitatea profunda, donatoare de sens prin intelegere, rascolit de aceste rasuciri interogative, incearca sa diminueze, ''atalitatea cea mare'' pentru a dispune liber de sine, pentru a hoinari in ''teritoriile de rezerva'' ale constiintei, refuzand supunerea. Adrian Dinu Rachieru Risipitorii este un roman psihologic, care isi propune sondarea cazurilor de constiinta. Este cea mai dostoievskiana scriere a lui Marin Preda. Unii critici au facut si unele analogii, insa nu cu alte romane din literatura universala, ci cu filme. Spre exemplu, Eugen Simion, un foarte bun cunoscator si comentator al operei lui Marin Preda, a asemanat acest roman, pornind de la personajul Constanta, cu filmul Persona a lui Ingmar Bergman. Oana Soare